Frați Cardinali!
Vă salut și vă mulțumesc tuturor pentru această întâlnire și pentru zilele care au precedat-o, dureroase din cauza pierderii Sfântului Părinte Francisc, solicitante datorită responsabilităților pe care le-am înfruntat împreună și, în același timp, conform promisiunii pe care Isus însuși ne-a făcut-o, bogate în haruri și mângâieri în Duhul (cf. In 14, 25-27).
Voi sunteți, dragi Cardinali, cei mai apropiați colaboratori ai Papei, și pentru mine sunteți un mare sprijin în acceptarea unei poveri care este în mod evident mult peste puterile mele, ca și peste ale oricui altcuiva. Prezența voastră îmi amintește că Domnul, care mi-a încredințat această misiune, nu mă lasă singur în purtarea responsabilității. Știu, înainte de toate, că pot mereu, mereu, să mă bazez pe ajutorul Său, pe ajutorul Domnului și, prin Harul și Providența Sa, pe apropierea voastră și a multor frați și surori din întreaga lume, care cred în Dumnezeu, iubesc Biserica și susțin Vicarul lui Cristos prin rugăciune și fapte bune.
Îi mulțumesc Decanului Colegiului Cardinalilor, Cardinalului Giovanni Battista Re – merită un rând de aplauze, măcar unul, dacă nu mai multe – a cărui înțelepciune, rod al unei vieți îndelungate și al multor ani de slujire fidelă Scaunului Apostolic, ne-a ajutat mult în această perioadă. Îi mulțumesc Camerlengo-ului Sfintei Biserici Romane, Cardinalului Kevin Joseph Farrell – cred că este aici de față – pentru rolul prețios și solicitant pe care l-a avut în timpul vacanței Scaunului și al convocării Conclavului. Gândurile mele se îndreaptă și către frații mei cardinali care, din motive de sănătate, nu au putut fi prezenți și mă unesc cu ei în comuniune de afecțiune și rugăciune.
În acest moment, atât trist cât și fericit, providențial învăluit de lumina Paștelui, aș dori să privim împreună plecarea regretatului Papă Francisc și Conclavul ca pe un eveniment pascal, o etapă a unui lung exod prin care Domnul continuă să ne călăuzească spre plinătatea vieții; și din această perspectivă încredințăm «Tatălui milostiv și Dumnezeului oricărei mângâieri» (2 Cor 1, 3) sufletul defunctului Pontif și, de asemenea, viitorul Bisericii.
Papa, de la Sfântul Petru până la mine, nevrednicul său succesor, este un smerit slujitor al lui Dumnezeu și al fraților săi, și nimic mai mult. Exemplele atâtor predecesori de-ai mei au arătat bine acest lucru și, mai recent, chiar exemplul Papei Francisc, cu stilul său de dăruire totală în slujire și de simplitate în viață, de abandonare în mâinile lui Dumnezeu în timpul misiunii și de încredere senină în momentul întoarcerii la casa Tatălui. Să adunăm această moștenire prețioasă și să ne reluăm drumul, animați de aceeași speranță care izvorăște din credință.
Este Cel Înviat, prezent printre noi, cel care protejează și călăuzește Biserica și care continuă să o reînnoiască în speranță, prin iubirea «revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat» (Rom 5, 5). Nouă ne revine îndatorirea de a fi ascultători docili ai glasului Său și slujitori fideli ai planurilor Sale de mântuire, amintindu-ne că lui Dumnezeu Îi place să Se reveleze, mai mult decât în bubuitul tunetelor și cutremurelor, în «susurul unui vânt subțire» (1 Reg 19, 12) sau, cum traduc unii, într-un «glas fin al tăcerii». Aceasta este importanta întâlnire de neratat, pentru care trebuie să educăm și să însoțim întregul popor sfânt al lui Dumnezeu care ne-a fost încredințat.
În aceste zile am putut vedea frumusețea și simți puterea acestei imense comunități care și-a luat rămas-bun și şi-a plâns păstorul cu multă afecțiune și devoțiune, însoțindu-l cu credință și rugăciune până în momentul întâlnirii sale definitive cu Domnul. Am văzut adevărata măreție a Bisericii, care trăiește în diversitatea membrilor săi uniți într-un singur Cap, Cristos, «păstor și păzitor» (1 Pt 2, 25) al sufletelor noastre. Ea este sânul în care ne-am născut și, în același timp, turma (cf. In 21, 15-17), ogorul (cf. Mc 4, 1-20) care ne-a fost dat pentru a-l îngriji și cultiva, pentru a-l hrăni cu sacramentele mântuirii și pentru a-l face roditor cu sămânța Cuvântului, astfel încât, statornic în concordie și entuziast în misiune, să poată merge, așa cum mergeau odinioară israeliții prin pustiu, la umbra norului și la lumina focului lui Dumnezeu (cf. Ex 13, 21).
Și în acest sens, aș vrea să reînnoim împreună, astăzi, adeziunea noastră deplină la drumul pe care Biserica universală îl urmează de decenii, pe urmele Conciliului Vatican II. Papa Francisc i-a reamintit și actualizat magistral conținutul în Exortația apostolică Evangelii gaudium, din care aș dori să subliniez câteva aspecte fundamentale: întoarcerea la primatul lui Cristos în vestire (cf. nr. 11); convertirea misionară a întregii comunități creștine (cf. nr. 9); creșterea în colegialitate și sinodalitate (cf. nr. 33); atenția la sensus fidei (cf. nr. 119-120), în special în formele sale cele mai autentice și incluzive, precum pietatea populară (cf. nr. 123); atenția afectuoasă față de cei mai mici și marginalizați (cf. nr. 53); dialogul curajos și încrezător cu lumea contemporană în diversele sale componente și realități (cf. nr. 84; Conciliul Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1-2).
Sunt principii evanghelice care au animat și inspirat întotdeauna viața și lucrarea Familiei lui Dumnezeu, valori prin care chipul milostiv al Tatălui s-a revelat și continuă să se reveleze în Fiul întrupat, speranță ultimă a oricui caută sincer adevărul, dreptatea, pacea și fraternitatea (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 2; Francisc, Bula Spes non confundit, nr. 3).
Tocmai pentru că mă simt chemat să continui pe această cale m-am gândit să iau numele de Leon al XIV-lea. Sunt mai multe motive, dar mai ales pentru că Papa Leon al XIII-lea, prin enciclica sa istorică Rerum novarum, a abordat chestiunea socială în contextul primei mari revoluții industriale; iar astăzi Biserica oferă tuturor moștenirea sa de doctrină socială pentru a răspunde unei alte revoluții industriale și dezvoltărilor inteligenței artificiale, care ridică noi provocări pentru apărarea demnității umane, a dreptății și a muncii.
Dragi frați, aș dori să închei această primă parte a întâlnirii noastre asumându-mi – și propunându-vă și vouă – dorința pe care Sfântul Paul al VI-lea, în 1963, a exprimat-o la începutul ministeriului său petrin: «Să treacă peste întreaga lume ca o mare flacără de credință și iubire care să aprindă toți oamenii de bunăvoință, să lumineze căile colaborării reciproce și să atragă asupra omenirii, mereu și din nou, abundența bunăvoinței divine, însăși puterea lui Dumnezeu, fără de care nimic nu are valoare, nimic nu este sfânt» (Mesaj către întreaga familie umană Qui fausto die, 22 iunie 1963).
Fie ca aceste sentimente să fie și ale noastre, de tradus în rugăciune și angajament, cu ajutorul Domnului. Vă mulțumesc!
